Sagledavanje određenih celina datih u pismu i Komentaru g. d.Dragića

Poštovani prijatelji,
U cilju postizanja što šire i temeljitije jasnoće, tim pre što pismo i Komentar g. D. Dragića čitamo svi mi sa nama poznatim i između sebe samih razjašnjenim pozicijama, treba da pojasnimo izvesne nedorečenosti koje su tu gde su i samim tim je nužno na njih usmeriti posebnu pažnju radi zadovoljavjućeg pojašnjenja trećoj celini koja ovu prepisku tumači čitajući je i posmatrajući sa strane.
Na šta nas upućuje pismo g. D. Dragića od 09. 09. 2012. godine? (citat: bold, italic)
Poštovani,
sve je podložno promenama i moramo biti stroge sudije i sebi i drugima. Ništa se ne da zaustaviti ako je proses prirodan pa takve iluzije valja napustiti. Jer život će nas demantovati.

Ne naziremo još kakve (koje) „iluzije valja napustiti” ( da li se te iluzije odnose na „vlaški jezik i njegove dijalekte” na šta dr. Čelojević (ipak „malo” skreće priču, a sa čime ćemo se tokom kasnijeg čitanja sresti), ali ćemo se zato složiti u ogromnoj većini da „moramo biti stroge sudije i sebi i drugima” i nadalje... Moguće je da se dati navod odnosi na i „politiku” u vezi stranih jezika, rumunskog i kineskog, koji se školskim programom rada planiraju uvrstiti u školske izborne programe.

„ ...u jednoj borskoj osnovnoj školi u Boru gde se uveliko raspravlja o dodatnim izbornim jezicima - kineskom i rumunskom! To nije posledica delovanja vlaške zajednice ili njenog NSVNM već, na neki način, identifikovana potreba u ovoj, a možda i u drugim sredinama.”

Sve škole, po zakonskim regulativama, na Školskim odborima imaju obavezu da pribavljaju mišljenja o onome što je u interesu sredine u kojoj se školski život odvija i da saobrazno tome formiraju elaborate na osnovu kojih će Ministarstvo prikupivši sve potrebne dokaze u postojećim uslovima (kadrovski: diplomirani profesor struke, prostorno - tehnološki uslovi: kabinet, teren, bazen, sala, teren, podijum... i niz drugih uslova, a bazični (NAJVAŽNIJI USLOV) – BROJ POLAZNIKA). Ako je to zadovoljeno, školski Saveti mogu da uvedu sve, počev od baleta do „ruku u testu”. Sve to ne treba da ima neposrednu vezu sa Nacionalnim savetima i partijama, (ma da posrednim putevima u našoj praksi izgleda još uvek - IMA).
Važno je, takođe, da se na školske organe i sveukupnu organizaciju škole ne vrši pritisak i u oblastima koje čine njenu autonomnost (opet je i tu prisutno niz momenata koje praksa demantuje). Ličnog sam mišljenja da smo u skladu sa izborom jezika i u smislu saradnje zapostavili Bugarsku kao geografski najbližu zemlju u smislu „evropskih modela komunikacije” po najvećoj širini od svih graničnih zemalja i uz to sasvim „zaboravili” na bugarske Vlahe sa kojima smo najduže živeli u administrativnoj povezanosti. Pogotovu su Bor i Zaječar bliži Bugarskoj, pa i Negotin svojim južnim delom naselja. Kladovo i Donji Milanovac, Majdanpek su pak prirodno-geografski bliži Rumuniji.

Dakle, u svemu treba sačuvati dostojanstvo zajednice kojoj pripadamo. Da li to činimo u dovoljnoj meri - treba dobro da se preispitamo!? I tek onda da otpozdravimo svima koji nam čine nažao po meri i zaslugama koje takvi zaslužuju. To ne može samo na osnovu emocija. Potrebno je i veliko znanje i umenje, kao i razumevanje vremena u kome živimo.

Naravno, složićemo se sa svim što je ovde zapisano u potrebnoj „dubini”, sa svim onim što treba da se desi bez politiziranja i neumesnih rasprava dajući prioritete jednima na štetu drugih. Složićemo se u direktnoj proporciji i sa jezicima kao uslovu bolje komunikativnosti. Moje lično iskustvo počinje sa učenjem ruskog jezika, francuskog, zatim engleskog, nemačkog i žao mi je što nisam mogao kroz školovanje da pohađam i „natucavam” još neki od jezika. Našim je generacijama bilo branjeno da u školi komuniciraju na vlaškom jeziku što mi nismo prihvatali. Uvođenje rumunskog jezika u školske programe kao stranog jezika i u našim sredinama danas ne znači da prihvatimo preklapanje (jednakost) vlaškog i rumunskog ni uz KOMENDIJUM, a ni bez njega. Uvođenje bugarskog jezika kao stranog jezika, a maternjeg Bugarskoj populaciji, takođe ne bi izvršilo pritisak ni kvarenje kako srpskog – tako ni vlaškog jezika. Danas imamo decu koja potiču iz mešovitih brakova i u tom smislu imamo prve govornike čiji je rumunski jezik prvi ili drugi maternji jezik. Desilo se takođe po istom modelu da imamo i dece čije su majke iz Bugarske i kojima je jedan od maternjih jezika bugarski jezik. Dakle, rumunski kao strani jezik, jezik nama susednog naroda – DA. Rumunski kao maternji jezik Rumuna – Da. Jezik koji će „ispod žita” da bude jedno a „iznad žita” drugo – NE. To bi trebao da bude i manir našeg poštenja prema drugima, a ne samo naš „lični stav” i „stvar” kritičnog suda.


Posle ovog serijala vlaškog osvešćivanja koji je trajao sedam meseci zahvaljujući CRCD/CDCS - nauk bi trebalo da nam bude da nadalje radimo zajedno. Vreme identifikacije i stanja i prošlosti može da se zaklopi.

Vlaško „osvešćivanje” je kroz CRCD/CDCS imalo u svakom smislu reči pozitivno motivisan tok i smisao, pogotovu za one koji su očekivali da njihova „doktrina” može da prođe kao priča namenjena nekom zboru birača, i uz to pred nekima koji bi iznošenje tračeva propraćali ovacijama. Međutim, to je bio skup posmatran i kroz prizmu onih koji već koriste sva prava, koji imaju svoje institucije koje „učestvuju u obezbeđivanju dostupnosti prava”, i sad bi to bilo otrežnjenje tog ogranka Vlaha koji može da koristi sva prava, ali ih ne koristi zato što nema vlastite kapacitete, te po njihovoj priči im to bajagi mi (Srbija i ne znam ko još) to ne dozvoljavamo. A ja bih dodao da smo ciljna grupa seminara trebali da budemo jedino mi, koji smo i jedini u svakom smislu obespravljeni, a da umesto iskrene realne pomoći (I DALJE) pre imamo pretnju da nestanemo i iščeznemo sa svog vekovnog ognjišta. Bez nas se ovo pitanje neće nikada zadovoljavajuće rešiti i to treba da bude smisao daljeg rada, MI O SEBI I O VLAŠKOM JEZIKU – U ORGANIZACIJI VLAHA GOVORNIKA VLAŠKOG JEZIKA - NA VLAŠKOM JEZIKU. Zato se ne bi smo previše hitro bacili u zaborav i trošili u snishodljivostima a niti bi i ovako široko i nepoznato polje efekata i kontraefekata dalje širili, već bi se bazirali na tle koje nam dimi pod nogama. Ko je s nama tu, na tom polju, ko će s nama od tog polja poći – dobronamerni prijatelj je naš.
U tom cilju smo i džentlmenski prihvatili dogovor nas, u dvema odvojenim grupacijama, da se u svako od njih, sasvim odvojeno i za svoje potrebe, odvija rad na modelu za koji svaka smatra da je ispravan i funkcionalan i da se sve to odvija bez ometanja one druge strane. Polazne tačke su:
- Prva ima i završen književni jezik i dovršenu, nasleđenu, institucionalnost
vojvođanskih sunarodnika koja im se nudi u svim sferama, uključujući i prava veta
svoje Matice na svim nivoima negiranja vlaške nacionalne zajednice, kao i subverzivni
efekat „opozicije” koji je prisutan kroz rad VNS.

- Druga celina ima sve što joj je potrebno samo u idejnom segmentu, a u stvarnosti
ništa još od ponuđenog i onoga što bi bilo neophodno da obezbedi primenu i na taj
način izazove neophodnu promenu. S druge strane ova grupacija računa na širu
saglasnost u narodu i povoljniju klimu izvan regiona.

Treba nam nadalje rad, stvarni rad i saradnja! Ko robuje retoričkim zavrzlamama, da li se pita šta će na vlaškim skupovima i na čiju vodenicu navija vodu!?

Hajde da vidimo kako će proteći stvarni rad uz strategiju neuništavanja položaja i pozicija ulaganjem veta i subverzija u telima i na terenu koji moramo da delimo sa svojim potomcima hiljadama godina.

Srećno svima

U Boru, 09. septembar 2012. godine
Dragomir Dragić, predsednik UO Foruma Vlaha, s.r.
U Negotinu, 12. 09. 2012. g.
Časlav Radukanović, predsednik InO „Matica Vlaha“, sr








Deo „PLATFORME” u kome g. Dragić piše:

5. U Srbiji, gde o Vlasima može da se govori kao o vlaškoj nacionalnoj manjini, a u skladu s tim o njihovom zastupanju institutom vlaške kulturne autonomije – Nacionalnim savetom vlaške nacionalne manjine (NSVNM) - važno je da se ozbiljno uzme u obzir na t.om organu usvojena PLATFORMA VLAŠKE ZAJEDNICE. Samo u tim okvirima definisanja ključnih naziva samoidentifikacije karakteristika ovog etničkog entiteta i njegovog jezika, kao i lingvističke pozicije vlaškog jezika u familiji deset romaničkih jezika, moguće je da se izbegnu beskonačne proizvoljnosti o ovoj tematici. Naravno da to obavezuje ne samo pripadnike vlaške zajednice i kulturne poslenike i promotore kulture među Vlasima, već i članove NSVNM ako se pojave sa revizionističkim težnjama u odnosu na pomenutu veomo dugo diskutovanu i usklađivanu PLATFORMU. Jer to je prepoznatljiv doprinos u stavljanju tačke na mnoge proizvoljnosti o ovoj temi, kao i na neosnovane kritike na račun NSVNM, vezano za odnos prema identifikaciji vlaškog etničkog entiteta. Veoma je važno da kao što je dostavljena svim učesnicima ovog skupa, isto tako ovu overenu PLATFORMU VLAŠKE ZAJEDNICE treba objaviti i učiniti je dostupnom javnosti kao plaćeni oglas, makar u njenim ključnim sadržajima:

• VLASI – etnički entitet u istočnoj Srbiji - tačno okonturuje vlašku zajednicu kao vlašku nacionalnu manjinu, nacionalnim imenom na srpskom jeziku (tako su i popisani), kao i svojim vlaškim etničkim imenom, u sledećoj sinonimiji:

- Na srpskom: Vlah, Vlasi; Vlahinja, Vlahinje; vlaški jezik, vlaški, jezik Vlaha, naš jezik.,
- Na vlaškom: Rumîn, Rumînji; Rumînă, Rumînje; ljimba rumînjnjeaskă, rumînje(a)šće, ljimba a nuoastră



Date reči: rumîn, rumînj (neodređeni oblici) - rumînu, rumînji (određeni oblici), rumînă, rumînje - rumîna, rumînjilji (kao oblici narodne sinonimije u samoidentifikaciji) se kao zajedničke imenice (koje) nemaju funkciju vlastitog imena (ni značenja u vlaškom jeziku koje ističe smisao vlastitog samih Vlaha), ni kolektivnog eksternog identiteta vlaškog naroda (u tom obliku ne postoji ni jedan istorijski zapis), tek postoje neologizmi u mnogo kasnijem vremenu o imenima: naroda, nacije, jezika (nastalih sredinom XIX veka u Parizu u tom obliku). U vlaškom jeziku mogu u smislu vlastitog imenovanja da se odnose samo na pod tim imenima proklamovan rumunski narod i njegove tvorevine, kao određenje, dok Vlasi imaju svoje vlastito određenje u vidu identiteta od koga su se Rumuni odvojili svojim novim identitetom. Tako nastale vlastite imenice Român, Români, Română, Române sa predloâenima od strane g. D. Dragića (još transkripcijom savremenom rum. Latinicom) u lingvističkom smislu ne daju potrebnu razlikovnost i kao takve su neprihvatljive za imenovanje Vlaha.

„Ljimba a nuoastra” (naš jezik) (na osnovu zapisa Homoljskih) je kao izraz nedovoljno određen, previše proizvoljan da se može uzeti kao odredba za konkretan subjekat i u kolektivnom smislu kao mnoštva, tj izraz koji ni jezikoslovno ne zadovoljva potrebe. Neobrazloženjem verodostojnih činjenica i nemogućnošću Saveta da pronikne u bit, jezičke zakonomernosti ponuđenih odrednica, proizilazi neadekvatna odluka koja ne rešava zadati problem. Dalja analiza bi pokazala i dvosmislenost pošto je imenica „ljimba” i organ (jezik) i govor (jezik), uzet u ovom slučaju u ličnom prisvojnom značenju broja množine, u daljoj rekonfiguraciji mogu dovesti do nedovoljno jasnog iskaza. „Ljimba nuastă „a nuastră” samănă ku ljimba vuastă.” U jednini pak, ukoliko se imenica „ljimba” nađe u jednini kao i prisvojni pridev „mja”: „Ljimba mja samănă ku ljimba ta”. U množini prikazano: „Ljimbilji nuaštje samănă.” Ako se želelo iznaći „novo” rešenje, tendencija traženja bi u tom smislu trebala da bude usmerena u nalaženju jedinstvenog značenja poput „Sprache”, „language”, kao mnogo svrsishodnijeg rešenja za budućnost.

Jedan dobar i već postojeći prevod za sve što Vlasi jesu i imaju u savremenom kontekstu može biti: Vlah (Valah), postojeći od samih početaka na svim jezicima kao Vlastitog određenja ili (pod)određenja Megleno - Vlahi... Te odrednice su postojale u „Platformi” koju su definisale i prihvatile „FV”, „Gergina” i „Primovara”

(izvod iz usaglašenog dokumenta)

1.VLASI - ETNIČKI ENTITET U ISTOČNOJ SRBIJI

Na srpskom: Vlah, Vlasi; Vlahinja, Vlahinje; vlaški jezik, vlaški;
Na vlaškom jeziku: Rumîn, Rumînji; Rumîna, Rumînjilji; ljimba rumînjeaskă; rumînje(a)šć(tj)e, ljimba lu Rumînji anuoštri, ljimba anuoastrâ i Vla,Vlajna,Vlahi, ljimba vlaha.
Postojanje imena „Vlah“ koje se održalo kroz vekove, a u upotrebi je i danas, uz postojanje paralelnih termina u rumunskom, francuskom, grčkom,
engleskom, ruskom, srpskom i drugim jezicima, sasvim logično navodi na zaključak da nema razloga da vlaški jezik bude bez svog pripadajućeg paralelnog termina. Pogotovu ako se ima u vidu da je to osnov jednog (ali ne i jedinog), sasvim logičnog pojašnjenja vlaške autentičnosti.

Uz napomenu da su u smislu vlastitog imena (imenice) „Rumîn, Rumînji; Rumîna, Rumînjilji” nepostojeće u pismenom obliku i leksičkom smislu da kao takav određuje i odnosio se na vlastito ime Vlaha kao naroda. Prva promocija bez validno izvedenih postulata je od zajedničkog imenitelja “rumîn” koji je ovde tavorio, nemajući potrebu za proizvođenjem u nacionalni vlastiti oblik, niti u državni imenitelj, izvedena i primenjena na neadekvatan način (kao politička influenca) u novije vreme. Od sredine 19. veka se on odnosio samo na vlastitu odrednicu Rumuna kao predstavnika naroda i Rumunije kao države. To u buduće mora da se ima u vidu.

Rumuni takođe za nas i sebe imaju dva odvojena naziva na čijoj primeni insistiramo:

valah substantiv masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-
acuzativ Singular valah valahul valahă valaha
plural valahi valahii valahe valahele
genitiv-dativ singular valah valahului valahe valahei
plural valahi valahilor valahe valahelor
vocativ singular — —
plural — —

Цитат: преузет из влститог излагања у тематском оквиру семинара „Мултикултурализам у Србији...“
român substantiv masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-
acuzativ singular român românul română româna
plural români românii române românele
genitiv- dativ singular român românului române românei
plural români românilor române românelor
vocativ singular —
plural —
Savremeni rumunski jezik je poslednjom reformom ukinuo pisanje imena naroda velikim početnim slovom, tako da je samo ime države vlastita imenica, a predstavnik naroda nosi zajednički imenitelj.



Šta g. D. Dragić u „trenutno (po)stojećoj Platformi” hteo - ne hteo „izdvaja” iz onoga što je dr. Čelojević rekao?

• NORMIRANJE VLAŠKOG JEZIKA

Ovo je vrlo aktuelna tema u nastupima NSVNM. Međutim, to se može vezati samo za pismo kao ortografskom sistemu, a ne i za jezik na kome postoji veoma malo pisanog materijala. Prioritetan zadatak NSVNM je očuvanje i revitalizacija vlaškog jezika i njegovih narečja.

To je potvrđeno i na ovom skupu u predavanju JEZIK I PISMO KAO NAJBITNIJA OBELEŽJA NACIONALNOG IDENTITETA VLAHA dr Siniše Ćelojevića, člana NSVNM, jednom od zaključnih rečenica: „Nikakve standardizacije vlaškog jezika neće biti, u smislu da se izmišlja neki novi, književni vlaški jezik.“


Šta je dr. Čelojević „rekao” o standardizaciji?

„Na kraju ovog izlaganja hteo bih da razjasnim neke pojmovne zabune, kojima se u poslednje vreme manipuliše u javnosti. Nikakve standardizacije vlaškog jezika neće biti, u smislu da se izmišlja neki novi, književni vlaški jezik. Opredeljenje je Nacionalnog saveta Vlaha da se očuvaju postojeći dijalekti vlaškog jezika, kao da se svi napori ulože na revitalizaciji vlaškog jezika. Ta opredeljenja iražena su i u Platformi Nacionalnog saveta u kojoj se jasno ističe :u tački 6. pod nazivom NORMIRANJE VLAŠKOG JEZIKA

Ovo je vrlo aktuelna tema u nastupima Nacionalnog saveta Vlaha. Međutim, to se može vezati samo za pismo kao ortografski sistemi, a ne i za jezik na kome postoji veoma malo pisanog materijala.

Prioritetni zadatak Nacionalnog saveta Vlaha je očuvanje i revitalizacija vlaškog jezika i njegovih narečja.
Upravo rad na standardizaciji zapisivanja vlaških govora, kodriranje vlaškog jezika, iziskuje regrutaciju i angažovanje stručnog lingvističkog kadra , ali i dobrih poznavaoca vlaškog jezika.

Sada, kada je usvojeno vlaško pismo. pred nama se otvara i polje na kome nas očekuje i borba za praktično ostvarenje, ne samo deklarativno, i svih ostalih prava, kao što su obrazovanje na maternjem jeziku Vlaha, bogosluženje na maternjem jeziku i sve ostale delatnosti iz kulturnog miljea vlaške nacionalne manjine, kroz izdavačku delatnost , prezentaciju tradicije, kulture, predanja i svega sto reprezentuje Vlahe, ali sada i u pisanoj formi.”

Šta o tome kaže Deklaracija NSVNM?

„4. I pored činjenice dа je jezik, kojim Vlаsi dаnаs u Srbiji govore idiom (dijаlekt), proizаšаo iz bаlkаnskog lаtinitetа, nаrаvno delom iz rumunskog а delom sа primesаmа iz neromаnskih jezikа, on je dovoljno specifičаn dа se smаtrа mаternjim jezikom Vlаhа. U okruženju, nа Bаlkаnskom poluostrvu, imа i većih sličnosti između pojedinih dijаlekаtа, u osnovi istog jezikа koji su dobili stаtus posebnih jezikа svojih entitetа.
Nаcionаlni Sаvet Vlаhа rаdiće nа stvаrаnju uslovа zа očuvаnje, nаpredovаnje i korišćenje mаternjeg jezikа Vlаhа (jezik kojim Vlаsi govore i koji rаzumeju). To podrаzumevа veliki posаo i proces nа njegovoj stаndаrdizаciji, uz očekivаnu snаžnu podršku nаše držаve i okruženjа.

5. U međuvremenu, do zаvršetkа stаndаrdizаcije, službeni jezik Vlаhа je sаmo srpski jezik koji je inаče službeni jezik nа celoj teritoriji Republike Srbije. Zа to vreme mаternji jezik Vlаhа će ipаk biti u upotrebi u elektronskim medijimа zа potrebe informisаnjа ili u drugim prilikаmа kаdа je to potrebno.

6. U nаstаvnim progrаmimа neophodno je ugrаditi sаdržаje iz istorije, kulture i običаjа Vlаhа, а tаkođe potrebno je rаditi nа stvаrаnju boljih uslovа i pretpostаvki zа školovаnje dece Vlаhа.”


Da bi smo izbegli terminološko „lebdenje”, pojasnićemo određene pojmove jasnim jezikom, kako bi bili „načisto” sa time šta je šta i šta je osnova koja podrazumeva određene nužnosti kojih moramo da budemo svesni a koje se ne događaju van istorijskog, prostornog, naučno-metodološkog, kroz model „samo naših” konfuzija.

Književni jezik je standardni model jezika (njegov naziv, jednako kao i službeni jezik, zvanični jezik) uređen tako da se na njemu u usmenom i pismenom obliku može izraziti čitav naučni, kulturni, religiozni i poslovni obim potreba jednog naroda unutar svog prostora i u okruženju. Van toga ostaje još dosta prostora govorima i dijalektologiji u sferama domaćeg komuniciranja i u intimnom životu, a što zovemo govorni jezik, govor, idiom, narodni jezik. Mislim da to, sudeći po redovima prethodnih dostava, nije posve jasno šta jeste književni jezik i da se do njega dolazi uređenjem „iznutra” i „spolja”, tako da on dosegne potreban obim službene upotrebe, neophodan u najširoj komunikaciji. Dijalekat prethodi ali i nastaje od jezika, u izvesnim tumačenjima su svi današnji jezici samo dijalekti prethodećih jezika. Danas, još bez saznanja o izgledu definitivnog oblika celovitog jezika ili dijalekta – imamo one koji ga napadaju, protiv njega su a da zapravo nemaju jasnu predstavu protiv čega zapravo jesu. Protiv, zrelo bi bilo imalo više smisla da budu oni koji „nešto” gube time. Kako narod koji time samo dobija ono što je njegovo može da bude protiv? Cilj je da narod dobije ono što razume na najbolji mogući način, bez da prvog jutra mora da kaže „mersim”, a da detetu sutradan slavi „aniversarea” i da vodi ženu da napravi „coifura” u „coifoirea”.


Standardizacija nije „posao” koji bi realno uzev mogli da iznesu svojim kapacitetima kako su mnogi neupućeni očekivali u prvi mah. Nacionalni saveti kao politička tela, onakvi kakvi danas postoje sačinjeni od pedstavnika političke strukture društva. Samim tim što naš Savet VNM nema u tom kvalitetu (jezičkom) potrebne stručne kapacitete, to ne znači da ne može da donosi odluke i da odvaja sredstva, lobira i rešava na sve omogućene načine prioritete koji se nameću. Drugo je pitanje intenziteta i frekfentnosti, rashoda u vremenskom smislu i rezultata (efekata) rada... pogotovu u situaciji u kojoj NSV nije nasledio osnovne i najbitnije pretpostavke potrebne za rad. Bavljenje jezikom je još manje posao NVO, (međutim to je ono što imamo), a što takođe ne znači da jedna idejna struktura društva van političkog i bilo kako drugačije uslovljenog bilo čijeg vladinog sektora, ne može da pomaže, zagovara način prevazilaženja i konačnog rešenja dijagnosticiranog problema određenim sredstvima, svojim kapacitetima, širenjem tih kapaciteta u skladu sa potrebama i uz pomoć utvrđene metodologije.

Standardizacija vlaškog jezika, stvaranje modelâ toga jezika u narodu s toga ne zavisi od dogovora Basesku - Tadić, od protivljenja rumunske Akademine, bilo čijih akademija i saveta, pa ni od toga šta mnogi od nas „misle”, uključujući i moju malenkost. Zavisi od onog anonimnog građanina (multiplikovanom u hiljade), koga mi takođe ne vidimo usled političkog, doktrinarnog ili ideološkog slepila (ako je to slepilo uopšte izazvano politikom). Na sreću našu, tim se poslom i promišljanjem već bave strukture u narodu, svaka zauzeta svojom tendencijom. Jedni svim silama podupiru nepostojanje osnove za vlaški jezik, a drugi veruju da ona postoji. Drugo je, i najvažnije pitanje, koliko Vlasi i šta žele.

(Francuska nakon sedamsto godina gušenja i negiranja provansalskog jezika se našla pred svršenim
činom bez svoje vlastite volje. Tako nastaje od dijalekta „langue d’oc” novi jezik na osnovi 4063
reči i izraza. Francuska je bila i protiv nastanka engleskog jezika koji se i dan danas piše njenim
pismom, a reči su izgovorno (fonetski) drugačije, gramatički model naginje germanskom, uz to i
izvestan germanski jezički supstrat? Zato bi brisanjem francuske osnove engleskog jezika svaka
dalja hipotetičnost bila izlišna. Nisu ni Italijani dragovoljno prihvatili sardski, ladinski i furlanski?
Ladinski su negirali podjednako i germanski i romanski filolozi. Švajcarci su se jedini zauzeli da
standardizuju retoromanski kao novi službeni jezik za svoj deo sugrađana koji za time oseća potrebu
a uz to nisu ni Italijani, ni Francuzi, ni Germani, već Romani (reto) *(rheto, grč. – govorni)...

Standardizaciju generiše unutarnja potreba, snaga nove ujediniteljske energije unutar jedne zajednice i sijaset novih zamisli i drugačijih oblika narodnog života koje u narodu širi duh novostvorenog modela jezika. Država bi to morala da zna i da pomogne kako bi narod sa novo dobijenim poletom uzvratio odgovorom u smislu novog idejnog procvata. To bi, slažem se, dobili svi narodi koji među nama žive u dovoljnom populacionom uzorku da „probude” nešto novo u društvu na jedan nov način. Naš narod je delom tu, a delom u inostranstvu. Odlazi ali i vraća se. Treba mu dati dovoljno razloga da se vrati i vrati nam mladost našu učenu. Postoji mnogo faktora koji unutar zajednice moraju da budu aktivni da bi svi procesi išli sami od sebe. Faktori koji obezbeđuju pozitivan pomak moraju da budu vitalniji od onih koji imaju ihibitorsku ulogu, letargijsku ravan, rušilačku spregu, i zato oni, koji su pozitivno potkrepljenje, treba da zadobijaju više povoljnog vetra u jedrima. Zato su mnogi procesi „standardizacija”, po pravilu započinjali u najgora vremena kroz koja je prolazio narod.

Da Kopitar na osnovu jednog Karađorđevog pisma nije tražio osobu (Vuka) koja je to pismo i napisala,
Vuk bi do svoga kraja pisao poruke i pisma kao pisar i iz pasije svoje zapisivao priče krateći vreme.
Verovatno bi ostao do kraja svoga u Brzoj Palanci gde su ga dve poslužiteljice učile svojski vlaškom,
pa bi Vuka slavili i Vlasi po predivnim zapisima narodnih priča, pesama i basni...

Da Austro-Ugarska dvorska biblioteka i njen cenzor, po vokaciji pravnik, zadojen slavizmom i angažovan
kao cenzor novogrčkih i slovenskih knjiga, nije pokazao ambicije prema narativnom književnom
ispoljavanju Srba i da sa češkim lingvistom Jozefom Dobrovskim i drugima kraće vreme angažovanima,
nije sarađivao na stvaranju standardnih modela jezika koje je Vuk Karadžić prilagao – taj jezik bi ostao
samo na nivou zapisa u arhivama. Po standardizaciji jezika, koja se događa 30 – ak godina po
upoznavanju Kopitara i Vuka, da na njemu nisu pisali Daničić i čitava plejada mladih pisaca – takođe
bi se našao u nekim arhivskim zapisima.

Standardizacija se nužno sastoji iz dva dela. Prvi i najveći deo je onaj koji rade pojedinci iz naroda
sakupljajući, zapisujući i tako zahvaljujući svom poznavanju jezika zavičaja, u saradnji sa vrsnim
pripovedačima i poznavaocima običaja i tradicionalnih elemenata da zapisivanjem sačuva kao veoma
važni segment koji obiluje između ostalog i jezičkim pojedinostima sačuvanim iz prošlosti. Zar je na
srpskom jeziku koga Vuk zagovara bilo pisanih knjiga? Jesu li to Vidakovićeva dela, dela Mušickog,
Stratimirovića..? Čak i Dositej koji je rekao da će prostonarodno (da ga neuk narod razume) pisati, ipak
koristi jezik obrazovanja i sloja i dijalekta kome pripada (da ga u stvarnosti narod ipak razume), a da
istovremeno zadrži svojstvenost vlastitog intelektualnog stila i prihvatanje u intelektualnim krugovima.
Vuk je jedini pisao narodnim jezikom koga je znao, koristeći njegove specifičnosti, a koje su Mušickog i
Stratimirovića uplašile da će se iz katoličke svere preneti i na reformu pravoslavlja Vukovim prevodima
crkvenih knjiga te tako narušiti religioznost, i dan danas smo svedoci toga da se savremeni srpski jezik
smatra nepodesnim u obrednom činu i crkvenom pojanju. Svetovni intelektualni slojevi su u tome videli
opasnost od urušavanja raskošnih književnih standarda i postulata kroz vulgarnu i prostačku prizemnost
narodnog kazivanja. To je po njima bila otvorena pretnja stvaranju građanskog (jevropskog ustrojenija)
društva. Zbog toga Vuk u predgovoru prvog izdanja Rječnika piše:” Za ovo 35 godina (misli se od g.
1783., kada je Dositej istakao zahtev da se za potrebe naroda piše narodnim jezikom) još nemamo nijedne
knjige da je napisana... kao što narod govori.” Tako će se desiti da tvorac književnog standarda srpskog
jezika neće doživeti primenu svog dela u narodu, sem malobrojnih podržavaoca.

Standardizacija, dakle, počinje u narodu kao potreba za stvaranjem bolje komunikativnosti među narodom nastalom neprihvatanjem prevaziđenog govornog modela jezika, što talentovane (Bogom stvorene) govornike (narodnu elitu) „tera” u formiranje i ispoljavanje određenih stavova o jeziku što dalje kružoci, pa krugovi, pa institucije počinju da određenim odabirom podupire one za koje procene da će dati najbolja jezička rešenja, uključujući sve potrebne mehanizme koji su važni za njegovu implementaciju, a što sa izradom svih segmenata traje vrlo dugo. U slučajevima koji zadovoljavaju i zahteve struke, dolazi do drugog, kudikamo lakšeg dela koji je verifikacija u formalnom smislu, nakon čega jezik uz sve potrebne blagoslove traje i istrajava kroz svoje dalje reforme i promene.

Gospodin D. Dragić, pišući o Moldavcima možda neće biti posve jasan onima koji nisu imali prilike da se osvedoče o tome kako on sagledava suštinski celovit problem koji je jako složen:

„... Reč je o mentalnom žongleraju koji je promovisan kroz usta nenaivnog organizatora, imajući u vidu da rumunska strana negira pravo Moldavcima da svoj jezik nazivaju moldavski jezik (uporediti događanja sa poznatim osporavanjem npr. crnogorskog jezikom), tj. onako kako ga Moldavci nazivaju od početka pisanja na tom jeziku u XV veku (videti datiranje i detalje kod princa, državnika i naučnika Dimitrija Kantemira: DECSRIPTIO MOLDAVIAE napisano i objavljeno na latinskom, dostupno u prevodu na rumunski: DESCRIEREA MOLDOVEI), te da su ovdašnji Vlasi suočeni sa odijumom koji oficijelno Rumuni pokazuju prema nazivu vlaški jezik za ovdašnje vlaške diajalektalne idiome.

Da bi smo dopustili da svako razjasni sebi sva sporna mesta, vašem izboru i pažnji nudim jednan celovit i po meni dobro uutemeljen tekst u lingvističkom, etnogenetskom i istorijskom osvrtu moldavske strane. Cilj je da ujedno sagledamo bolje istorijsku povezanost romanitetâ i svih nas, a što opet obezbeđuje dovoljno širine za svestrano naučno posmatranje.

Despre limba moldovenească
Limba moldovenească, alături de vlahă (în nord-vestul Bulgariei şi în Voievodina), de cea valahă (rebotezat ă oficial „română” în jumătatea a două a veacului al XIX-lea, astăzi fiind limba de stat a României), de cea dalmată (a dispărut în veacul al XIX-lea) etc., alcătuiesc un grup aparte de limbi.

Etnogeneza moldovenească

Moldovenii reprezintă un popor străvechi cu rădăcini milenare în istoria spaţiului carpato-nistreano-pontic. Aceşti autohtoni sînt menţionaţi pe parcursul istoriei sub diferite nume (traci, geţi, daci, vlahi, valahi, volohi) în sursele scrise ale grecilor, romanilor, germanilor, slavilor, ungurilor şi altor popoare care au ajuns prin aceste regiuni. Moldovenii au supravieţuit în regiune chiar şi în condiţiile, cînd aici dominau diferite popoare migratoare, alcătuind comunităţi omogene din punct de vedere etnic, cu o structură politico-socială şi culturală care permitea asimilarea noilor veniţi ce se stabileau cu traiul pe pămînturile lor.
Chiar şi în condiţiile grele cînd moldovenii erau impuşi să se retragă în regiunile montane şi cele împădurite din cauza pericolului generat de invaziile diferiţilor cuceritori, ei au reuşit să-şi păstreze limba, tradiţiile şi obiceiurile. Ei şi-au menţinut specificul etnic, datinile, deşi uneori erau nevoiţi să locuiască în „state” pe care le creau în pămînturile lor alte popoare.
Spre deosebire de alte etnosuri, etnologii, istoricii nu au nevoie de cercetări îndelungate pentru a demonstra continuitatea moldovenilor în spaţiul carpato-nistreano-pontic, care este confirmată de numeroase argumente antropologice, arheologice, lingvistice etc. Continuitatea populaţiei autohtone, a moldovenilor, îşi găseşte expresia în dăinuirea tradiţiei culturale, lingvistice, entice indo-europene din regiunea carpato-nistreano-pontică, care pe parcursul existenţei a cunoscut cîteva epoci principale în evoluţia sa etno-culturală:
1.Epoca protoindo-europeană sau a Civilizaţiei Cucuteni;
2. Epoca tracică;
3. Epoca civilizaţiei geto-dacice;
4. Epoca vlahilor, valahilor, volohilor;
5. Epoca moldovenească.

Argumente de ordin genetic în continuitatea populaţiei din arealul carpato-dunăreano-pontic
Continuitatea populaţiei autohtone din regiunile carpato-dunăreano-pontice, din cele mai vechi timpuri pînă în prezent, este confirmată de testele ADN. În acest context sînt reprezentative investigaţiile ce ţin de cromozomul Y care determină sexul masculin al unui om şi este transmis doar de la tată la fiu. Băieţii primesc de la tatăl lor cromosomul Y, iar de la mamă primesc cromosomul mitocondrial, spre deosebire de fete care primesc doar cromosomul mitocondrial de la mama lor.
Respectiv prin studiere acromozomului Y s-a stabilitdincîţi „Adami” iniţialis-aformatrasa umană. Populaţia europeană este formată din 6 „Adami” iniţiali, iar aceştia au ajuns în Europa în următoarea ordine cronologică: „Adamul” I, „Adamul” J, „Adamul” R1a ,„Adamul” R1b ,„Adamul” E3b ,„Adamul” N. Potrivit investigaţiilor în domeniul geneticii umane haplogrupul I (reprezentanţii lui „Adam” I) este cel mai vechi haplogrup în Europa, fiind singurul grup „mare” care s-a constituit pe acest continent. Unii cercetători cred că el îşi face apariţia în cultura Gravettian (paleoliticul superior), un fel de „oază” unde oamenii au supravieţuit ultimei ofensive a Gheţarului. El se constituie în peninsula Balcanică, cristalizîndu-se cu aproximativ 25 000 de ani în urmă, deşi îşi are rădăcinile într-o perioadă mult mai timpurie, aproximativ 35 000 de ani în urmă. După retragerea Gheţarului haplogrupul I se răspîndeşte din Balcani pînă în Nordul Europei.

Haplogrupul J a apărut în Europa acum 10 000 de ani, probabil din regiunea Anatoliei, deşi potrivit unor cercetători leagănul acestei grupe se afla în regiunile Mării Negre, pe care le-au părăsit ca urmare a inundaţiilor provocate de topirea Gheţarului.
Haplogrupul R1a provine, probabil, din stepele de la Nord de Marea Neagră, iar R1b din Sudul Europei şi zona Mării Egee.
.
„Adamul” E3b îşi are originea în Nordul Africii şi pătrunde în Europa în timpul revoluţiei neolitice. Alţi reprezentanţi ai acestui grup au venit în Europa într-o perioadă mult mai tîrzie. Haplogrupul N provine din regiunile Siberiei, Mongoliei şi Chinei, răspîndindu-se în teritoriile Rusiei, în Finlanda şi Estonia.
Datele menţionate demonstrează că Homo sapiens sapiens (Cro-Magnons) aparţinea, probabil, în exclusivitate haplogrupei I. De la momentul apariţiei în Europa a omului de tip contemporan (Cro-Magnons), şi pînă la pătrunderea masivă a a indoeuropenilor, cca 5 000 de ani în urmă, acest grup a constituit cea mai mare parte a populaţiei Europei. Printre realizările acestei populaţii ar fi de menţionat construcţiile megalitice (5000-1200 î.Hr.) din Europa Occidentală, precum şi prima civilizaţie europeană – cultura Cucuteni-Tripolie (împreună cu purtătorii grupului R1a).
În perioada contemporană cel mai mare procent de oameni, reprezentanţi ai haplogrupului I, se atestă pe o fîşie de la Nord la Sud, din Suedia şi Danemarca pînă în Balcani. În alte colţuri ale Europei reprezentanţii haplogrupului I constituie de la 10% la 45% din populaţie. Haplogrupul I este constituit din două subgrupe principale: Haplogrupul I1 şi Haplogrupul I2.
Subgrupa I1 se separă de I2 începînd cu aproximativ 20 000 de ani în urmă. Această separare se produce în urma „spintecării” spaţiului haplogrupului I de pătrunderea purtătorilor haplogrupei R1b „celtice” sau de cea a „arienilor” R1a. Înrudirea haplogrupei I2 „balcanice” cu cea „scandinavă” se va menţine şi după această separare.

Ca urmare a simbiozei dintre populaţia din Europa Centrală şi de Nord şi indoeuropeni îşi face apariţia etnosul protogerman, iar locuitorii din regiune vor prelua o limbă de origine indoeuropeană.
Haplogrupul I1 are la moment cea mai mare răspîndire în peninsula Scandinavă, Islanda şi Nord-Vestul Europei. Totodată, acest grup are o raspîndire moderată în Europă de Est.
Astăzi cei mai mulţi purtători ai Haplogrupul I1 sînt vorbitori de limbă germană, ramură a limbilor indo-europene.

Haplogrupul I2 (Y-ADN) – „balcanică” îşi are originea în sud-estul Europei şi are două subgrupe: I2a cu cea mai mare răspîndire în peninsula Balcanică şi Sardinia şi I2b – în Nord-Vestul Europei. Reprezentanţii acestui grup au fost purtătorii culturilor neolitice din Balcani, inclusiv a culturii Cucuteni-Tripolie. Haplogrupul vizat capătă răspîndire largă în Europa Centrală începînd cu Epoca bronzului (Cultura cîmpurilor de urne care a stat la originea culturii Hallstatt), iar ulterior este reprezentată de iliri şi traci.

Cu timpul I2 se dezvoltă în patru subgrupe principale: I2a1, I2a2, I2b1 şi I2b2. Această haplogrupă este atestată în mediul slavilor de sud, la români, moldoveni, maghiari, greci, bulgari, beloruşi, ruşii din regiunile de sud-vest a Rusiei, locuitorii din nord-estul Italiei, vestul Anatoliei şi în Nordul Caucazului.

Haplogrupul I2a2, caracteristic pentru populaţia din Europa de Sud-Est, este atestat în special în două centre:
1. la locuitorii din Bosnia şi Croaţia;
2. la locuitorii din nord-estul României, Republica Moldova şi Ucraina centrală şi de sud-vest.
Centrul grupului I2a2 din nord-estul României, Republica Moldova şi Ucraina centrală corelează cu frontierele culturii Cucuteni-Tripolie. Această grupă a fost una caracteristică pentru cucutenieni, iar odată cu pătrunderea masivă a indoeuropenilor s-a infiltrat în genofondul acestora fără a degrada. Spre deosebire de populaţia autohtonă din regiunea vizată, cea din Europa centrală şi de vest, reprezentanţi ai haplogrupului I, a fost asimilată de valurile de indo-europeni.

Tracii şi ilirii reprezentau populaţii din Europa de sud-est, purtătoare a I2a2, care s-au constituit în urma asimilării de către autohtoni a indo-europenilor. În epocile ulterioare purtătorii haplogrupului I2 vor continua să domine în Europa de sud-est şi regiunile vecine chiar şi în condiţiile cînd vor asimila noi populaţii migratoare, vor prelua noi limbi şi, ca urmare, vor constitui în baza substratului autohton traco-iliric noi popoare. De exemplu, locuitorii Bosniei şi Croaţiei, care vorbesc limbi slave, posedă o concentrare minimală a haplogrupului R1a – „slav”, fiind urmaşii direcţi ai populaţiei autohtone traco-ilire. La locuitorii din nord-estul României, Republica Moldova şi Ucraina centrală caracteristicile grupei I2a2 îşi vor menţine prezenţa, din cele mai vechi timpuri prin intermediul renumitelor culturi arheologice cum ar fi Cucuteni-Tripolie, civilizaţia tracilor şi geto-dacilor şi pînă în prezent.
Investigaţiile genetice au demonstrat că în Europa gradul de apropiere genetică între popoare este determinat în special de poziţia geografică, şi nu de limba vorbită. De exemplu, moldovenii, sîrbii, croaţii, bosniacii sînt înrudiţi între ei, deşi vorbesc limbi din familii diferite. Studiile efectuate au demonstrat, de asemenea, că populaţia contemporană din regiunile carpato-danubiano-pontică nu este înrudită genetic cu locuitorii Peninsulei Apenine (italienii).

În veacul al XIII-lea la răsărit de Carpaţi în sursele literare este atestat etnosul, care se numea moldoveni. Acest etnos, cu rădăcini milenare în istoria spaţiului carpato-nistreano-pontic, a rezistat perturbărilor politico-militare şi culturale din mileniul I d.Hr., iar din secolul al XIV-lea este numit şi de alte popoare „moldoveni”.
Ca şi în veacurile XIV-XV, şi astăzi, populaţia Statului Moldovenesc o formează moldovenii (80%); ca şi atunci, în zilele noastre, alături de moldoveni, trăiesc ucraineni, ruşi, evrei, armeni, la care la începutul veacului al XIX-lea s-au alăturat găgăuzi, bulgari, stabilindu-se, mai ales în Basarabia (=Bugeac), la sud; ca şi atunci, şi astăzi, cea mai deasă reţea de toponime slave se află la nordul republicii; la sud precumpănesc denumirile de localităţi găgăuze, bulgare. În restul teritoriului, în masivul central moldovenesc, în regiunea codrilor, în stînga Nistrului predomină denumirile moldoveneşti.
Astăzi, la fel ca în trecut, din Carpaţi şi pînă la Nistru şi în stînga acestui rîu moldovenesc, pe întregul areal istoric, geografic, etnic şi lingvistic moldovenesc populaţia majoritară se numeşte moldoveni, ea a dat nume ţării – Moldova şi îşi numeşte graiul matern limba moldovenească.



Contribuţia moldovenilor la crearea României

După Pacea de la Bucureşti din 16 mai 1812, care a încheiat următorul, dar nu ultimul, război ruso-turc, Imperiul otoman a cedat Rusiei raialele din Basarabia și nu a fost împotriva transmiterii Rusiei pămînturilor dintre Prut şi Nistru ce aparțineau Moldovei.
Din 1812 Moldova sfîşiată (fără Bucovina) şi Valahia existau în condiţii social-economice, în context social-politic şi spiritual diferite în raport cu cele în care se dezvolta Moldova dintre Prut şi Nistru sau „Moldova Răsăriteană”. Valahia şi Moldova dintre Carpaţi şi Prut (fără Bucovina) rămîneau sub stăpînire turcească și suplimentar sub protectoratul rusesc care se extindea și asupra Valahiei. Moldovenii din dreapta Prutului şi valahii rămăseseră sub o triplă asuprire: plăteau contribuţii otomanilor, erau presați de reprezentanții administrației ruse, erau jecmăniţi de caracuda fanariotă și sufocaţi spiritual de politica grecizantă.
Moldovenii dintre Prut şi Nistru, după 1812, pentru prima dată în istorie au fost scutiţi de orice impozite, de alte prestaţii şi obligaţii, inclusiv serviciul militar. Noul regim a păstrat în ţinut legislaţia autohtonă, n-a introdus iobăgia (крепостничество). În 1822 tînărul boier moldovan Ionică Tăutul propunea ca boierii din Moldova din dreapta Prutului să aibă aceleaşi drepturi, ca şi cei din stînga acestui rîu.

Ideea consolidării eforturilor Moldovei dintre Carpaţi şi Prut (fără Bucovina) şi Valahiei era exprimată oricum în Regulamentele Organice, acte cu atribuţii constituţionale, intrate în vigoare la Iaşi şi Bucureşti în 1831. Această idee progresistă, pentru acea vreme şi în acele condiţii, a fost încurajată şi de alte evenimente care s-au produs în Europa la mijlocul veacului al XIX-lea. Tulburările revoluţionare din 1848–1849, Războiul din Crimeea (1856) au avut urmări radicale pentru Moldova din dreapta Prutului şi Valahia. Din această perioadă rolul moldovenilor - oameni de cultură, scriitori, istorici, publicişti din tagma boierească, şcoliţi în ţară și străinătate – la promovarea unirii Principatelor Moldova şi Valahia devine tot mai pronunţat, acţiunile lor tot mai energice şi consecvente. De acum cronologia evenimentelor, componenţa participanţilor, mesajul documentelor elaborate şi lansate de ei demonstrează preponderenţa şi ponderea dominantă a moldovenilor în această operă politică cu urmări tragice pentru Moldova.
Elita moldovenească, fiind una mai instruită decît cea valahă, sprijinîndu-se pe o cultură și istorie bogată, conștientizînd legătura frățească dintre cele două popoare și fiind îngrijorată de soarta statului moldovenesc slăbit, s-a plasat în fruntea procesului de unire a principatelor.
În martie 1848 un grup de boieri, printre care Alexandru I.Cuza, M.Kogălniceanu, au discutat o „listă de dorinţe”. Ceva mai tîrziu, redactată de M.Kogălniceanu, ea a fost publicată cu titlulDorinţele partidului naţional din Moldova. Iniţiatorii acestui document pledau cu ardoare, în primul rînd, pentru autonomia Moldovei, dorind însă şi unirea principatelor Moldovei (fără Bucovina) şi Valahiei. La 12 mai 1848 s-a publicat Programul revoluţionarilor moldoveni, semnat de C.Negri, fraţii Vasile şi Ion Alecsandri, G.Cantacuzin, M.Costache, A.Rusu, Gr.Balş, Zaharia Moldovanu, G.Sion ş.a., punctul 6 al căruia prevedea „Unirea Moldovei (fără Bucovina) şi a Valahiei”.
Programul revoluţionar din 1848 din Ţara Romînească, adoptat la 9. iunie 1848 la Islaz, nu prevedea nici un fel de „unire”, nici măcar a Valahiei cu Moldova.
Sfîrşitul Războiului din Crimeea, Conferinţa de la Paris din 30.03.1856 au lipsit Moldova de protectoratul Rusiei. Moldova din dreapta Prutului rămînea sub garanţia puterilor europene. Ca ţară învinsă în război, Rusia a fost lipsită de ieşire la Dunăre: judeţele Bolgrad, Cahul, Ismail reveneau Principatului Moldova. Aceste împrejurări au îndemnat şi mai mult o parte din obştimea moldovenească în pornirile ei spre unire. Tinerii revoluţionari romantici moldoveni Alexandru I.Cuza, M.Kogălniceanu, V.Alecsandri, Z.Moldovanu, C.Negri ş.a., sprijinindu-se pe trecutul glorios al Moldovei, pe bogatul tezaur de nepreţuit al culturii moldoveneşti, şi-au demonstrat din plin elanul şi consecvenţa în numele, cum credeau dînşii, propăşirii Moldovei.
Însă de acum în septembrie 1857, în procesul alegerilor divanurilor ad hoc (preconizate de Conferinţa de la Paris din 30.03.1856) au apărut primele semne de îngrijorare: unirea ticluită la repezeală ştirbea simţitor drepturile Moldovei, era în primejdie însăşi existenţa acestui principat. Mare tulburare se stîrnise în Principatul Moldovei. „Se făcea multă vorbă..., mare împoncişare de idei”, pentru că „boierii vroiau unire cu tocmeală, iar tinerii unire fără socoteală. După cum s-a şi făcut”. Constata cu amărăciune Ion Creangă la 1882.
Descumpăniţi de campania valahilor pentru unire fără chibzuială, alarmaţi de „uneltirile Austriei şi Turciei, care se năpustiseră mai cu seamă asupra moldovenilor”, Alexandru I.Cuza, M.Kogălniceanu ş.a. erau neliniştiţi de soarta Moldovei. Devenea tot mai clar, că unirea împinsă de puteri străine „aducea Munteniei numai foloase... Moldova trebuia să aducă pe altarul unirii jertfe destul de mari, chiar însăşi existenţa sa ca stat”.(I.Lupaş, 1937).
Şmecheriile valahe/munteneşti n-au întîrziat să se producă. A urmat „ticăloasa comedie şi neruşinata înşelăciune” (I.Lupaş) cu alegerile anulate în divanul ad hoc al Moldovei. Contrar hotărîrilor Conferinţei de la Paris din 30.03.1856, a urmat la 24.01.1858 alegerea de către divanul de la Bucureşti a lui Alexandru I.Cuza domn al Valahiei, cu toate că el fusese ales domn al Moldovei la 5.01.1858.
S-ar fi părut că moldovenii aveau numai de cîştigat: Alexandru I.Cuza, domn al Moldovei, devenise şi domn al Valahiei. În realitate aceasta a fost o banală uneltire dintre valahi și tinerii revoluționarii-romantici moldoveni, sprijinită de puterile mari. Şmechereala valaho/muntenească în scurt timp a dus la dispariţia Moldovei, a desfăşurat campania de valahizare totală a realităţilor moldoveneşti, de „privatizare” a tezaurului cultural moldovenesc.
Moldovenii au pledat pentru unirea principatelor Valahia şi Moldova, nu pentru anexarea Moldovei de către Valahia. Prin acţiunile energice, poziţia dîrză şi consecventă ale unor politicieni de vază precum Alexandru I.Cuza, M.Kogălniceanu ş.a. moldovenii au contribuit cel mai mult la unire. Subliniem: unirea unor principate cu drepturi egale.
În scurt timp partida valaho-unionistă a purces la facerea „Valahiei mari” camuflate sub un nume artificial de „România”, deși denumirea inițială a statului unit era Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Pînă la facerea României funcţiile administrative unificatoare se concentrau, contrar prevederilor Conferinţei de la Paris din 19.08.1858, la Bucureşti.
Moldovanul Mihail Kogălniceanu, promotor energic al unirii principatelor, a fost prim-ministru al României vreo doi ani (1863–1865); în 1877–1878 a fost ministru de externe al României, dar a fost alungat din guvern de valahul devenit român I.Brătianu.
Moldovanul Alexandru I.Cuza, luptător activ pentru unirea Principatului Moldova (fără Bucovina) cu Principatul Valahia, a fost primul şef de stat al României, a domnit însă 8 ani şi 2 luni. În februarie 1866 „monstruoasa coaliţie” valahă l-a detronat. Primul şi ultimul moldovan domnitor al României Alexandru Ion Cuza, politician progresist, a fost alungat din România. A murit în 1873 în Germania.
Încălcarea prevederilor divanului ad hoc al Moldovei din 1857, sfidarea hotărîrilor Conferinţei de la Paris din 19.08.1858, lichidarea caracterului de principat de sine stătător al Moldovei, înjosirea domnitorului Moldovei Alexandru I.Cuza şi alungarea lui din ţară, aducerea unui rege, străin la vorbă, la port şi credinţă, au revoltat la culme obştimea Moldovei. După cum mărturiseşte istoricul român I.Lupaş, fărădelegile săvîrşite de „coaliţia monstruoasă” de la Bucureşti au provocat „înteţirile potrivnice ale moldovenilor, înteţiri care au stîrnit la Iaşi ciocniri sîngeroase”.
Locotenenţa domnească din Bucureşti, înspăimîntată „de puternicul curent potrivnic al ieşenilor, generalul muntean N.Golescu a plecat la Iaşi cu hotărîrea să înăbuşească orice împotrivire a moldovenilor. Unii dintre moldoveni se îndîrjeau contra domnului străin, grupîndu-se în jurul boierului Nicolae Roznovanu, sub a cărui conducere se alcătuise un Comitet separatist. Prin propagandă stăruitoare ei au atras de partea lor şi pe mitropolitul Calinic Miclescu. În întîia duminică din aprilie (1866), fiind Catedrala Mitropoliei ticsită de lume, după săvîrşirea slujbei dumnezeieşti, mitropolitul a ieşit în fruntea mulţimii întărîtate, pornind spre Palatul administrativ. Înainte de plecare, în curtea Mitropoliei, Teodor Boldur Lăţescu a rostit o cuvîntare înflăcărată despre drepturile Moldovei, îndemnînd mulţimea să urmeze pe mitropolitul Calinic. Dar în poarta Palatului mulţimea a fost întîmpinată de o companie de soldaţi valahi, care n-a dat în lături nici în faţa crucii purtate de mitropolit. Unul din soldaţi n-a stat la îndoială să atace cu baioneta mitropolitul, rănindu-l. Calinic a strigat de durere, apoi a căzut leşinat la pămînt. Mulţimea înfuriată a început să atace pe soldaţi cu pietre, dar, atacată la baionetă, a fost împinsă înapoi pînă în curtea Mitropoliei”. Învălmăşeala a ţinut pînă la ora două după masă, dînd capitalei moldovene o înfăţişare tristă.
În anii care au urmat administraţia românească de la Bucureşti a luat toate măsurile ca moldovenii să uite numele lor, limba şi istoria, transformînd poporul moldovenesc într-un element al folclorului regional al României Mari, însușindu-și cultura și limba moldovenească pe care a alterat-o simțitor cu cuvinte străine.

Rolul culturii moldoveneşti la crearea culturii României

(.Eminescu „îşi dă seama de rolul cultural al Moldovei. Aici, în mare depărtare de şarlatanismul intelectual, de suficienţa şi corupţia centrului politic al ţării (Bucureşti), s-a făcut binefăcătoarea reacţiune în contra ignoranţei şi spiritului de neadevăr al academicienilor”).




Mihai Eminescu
De la apariţiei (mijlocul veacului XIV) şi pînă în 1862 Moldova s-a dezvoltat în condiţii geopolitice și culturale specifice, ceea ce a predeterminat statornicirea statului și afirmarea în istorie a sentimentului naţional al moldovenilor – a moldovenismului.
Rezultat al simbiozei valorilor spirituale bizantino-slavone cu creaţia populară, cu rădăcini tracice (balade, legende, cîntece de vitejie, iconografie, pictură murală, arhitectură de cult ş.a.), vechea cultură moldovenească a exprimat felul de a fi al trăitorilor dintre Carpaţi şi Nistru - tot ceea ce a prefigurat şi a statornicit conştiinţa de sine naţională a comunităţii, care s-a numit pe sine şi a fost numită de alte popoare – moldoveni.
Jumătate de mileniu de viaţă comună pe aceeaşi vatră străbună - Moldova, cinci veacuri de luptă comună pentru apărarea hotarelor ei, 500 de ani (1359-1862) de muncă fără istov pentru propăşirea ei au statornicit definitiv conştiinţa naţional-statală moldovenească, care a contribuit la imprimarea unor trăsături specifice patrimoniului cultural moldovenesc, evidenţiindu-l nu numai cantitativ, ci şi axiologic - prin mesajul, concepţiile, conţinutul şi nivelul său artistic.
În această ordine de idei vom aminti că anume în Moldova, nicăieri în altă parte a Europei de Sud-Est, au fost scrise - de acum în veacul XV-XVI - primele lucrări istorice propriu-zise - letopiseţele moldo-slavone, care au pus temelia istoriografiei moldoveneşti, prefigurînd, în mod firesc, calea aparte a istoriei scrise a Moldovei.
Cele 12 istorii ale Moldovei (inclusiv Pisania de la Războieni, 1496), de la Letopiseţul anonim al Moldovei (zis odinioară „de la Bistriţa”), 1359-1507, pînă la Cronica moldo-slavonă a lui Azarie (1551-1574), dintre care trei destinate circuitului istoriografic european: Cronica moldo-rusă (1359- 1504), Cronica moldo-germană (1457-1499), Cronica moldo-polonă(1352-1564) unice ca fenomen şi valoare, constituie baza tradiţiei culturale moldoveneşti. „De la Teoctist (mitropolit al Moldovei pe la mijlocul veacului XV) porneşte un şir neîntrerupt de cărturari de slavoneşte pe un timp cînd în Valahia necontenitele lupte pentru domnie opreau orice silinţi spre lumină, spre artă” (N.Iorga, 1925). Cercetătorii moldoveni în repetate rînduri au menţionat: „Este caracteristic de exemplu, faptul că în Muntenia din aceeaşi perioadă nu exista nici un fel de cronografie în adevăratul înţeles al cuvîntului”.

Primele lucrări consacrate istoriei Moldovei sînt de pe vremea lui Ştefan cel Mare al Moldovei, care „a determinat, prin faptele sale de arme, începutul literaturii istorice moldoveneşti în limba slavonă”.
Cronografia moldo-slavonă a fundamentat şi a certificat caracterul aparte, de sine stătător al Statului Moldovenesc şi al moldovenilor, individualizînd şi situînd pe o poziţie mult avansată, în raport cu alte ţări din preajmă, istoria scrisă a Moldovei, realizările culturale ale poporului moldovenesc. Potrivit concluziei savanţilor moldoveni, „Letopiseţele moldo-slavone împreună cu cărţile bisericii şi cu povestirile apocrife au pus fundamentul acelei tradiţii culturale moldoveneşti, care-i deosebeşte pe promotorii ei de reprezentanţii culturii altor popoare”.
În veacul al XVII-lea, cultura scrisă moldovenească devine naţională şi după forma de expresie: leapădă slovele slavone şi se afirmă în limba moldovenească. Cu ajutorul înaltului ierarh, mitropolit al Kievului şi mare cărturar moldovan Petru Movilă, în Moldova se înfiinţează Academia slaveano-greco-latină, prima instituţie de învăţămînt mediu şi superior din Moldova. Se deschide prima tipografie moldovenească, unde îşi tipăresc lucrările lor în limba moldovenească vestiţii promotori ai culturii moldoveneşti, mitropoliţii Moldovei şi Dosoftei, contribuţia spirituală a cărora de asemenea rămîne neegalată. Comoara cultural-istorică, ştiinţifică moldovenească de nepreţuit - istoriile (letopiseţele) lui Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce în limba moldovenească, opera fundamentală a lui Dimitrie Cantemir,
Descrierea Moldovei (în limba latină), monografia istorico-etnologică De neamul moldovenilor a lui Miron Costin, alte creaţii ale eruditului logofăt au afirmat numele Moldovei şi al moldovenilor în ansamblul european al realizărilor cultural-istorice, ştiinţifice.
Spre regret, cu excepția lui Constantin Stolnicul, Valahia nu are cu ce să se prezinte la această expoziţie a realizărilor spirituale.
Alipirea teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru în 1812 la Rusia a impus noi condiţii social-economice, politice de dezvoltare a spiritualităţii moldoveneşti. Devenit hotar în 1812, Prutul n-a stăvilit definitiv circulaţia în ambele direcţii, n-a dezbinat comunitatea spiritului moldovenilor – al moldovenismului, n-a împiedicat fluctuaţia ideilor şi a valorilor, continuarea tradiţiei culturale moldoveneşti, procesul de îmbogăţire şi perfecţionare a formei comune de expresie a acesteia. „Multiseculara dezvoltare istorică anterioară, comunitatea de tradiţii culturale care s-a constituit în decursul unei perioade atît de îndelungate şi, în sfîrşit, comunitatea de limbă, tot atît de firească în condiţiile date”, n-au putut să nu continue la moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului.
La începutul veacului al XIX-lea, Moldova are o tradiție culturală bazată pe „vechea cultură care a fost mai puternică în Moldova decît în Valahia”. Dacă pînă la 1880 Muntenia se caracterizează prin lupta revoluţionară împotriva vechiului regim, atunci Moldova mai cu samă dezvoltă o cultură care va fi preluată de România.
În această ordine de idei sînt de menționat afirmațiile unor reprezentanți de vază ai culturii din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, care menționau că Moldova, depozitară a tradiţiei, a avut rolul, „de a prezida la înjghebarea culturii române moderne”, „...Moldovei îi revine meritul de a fi prezidat, în timp de 40 de ani, de la 1840 pînă la 1880, la asimilarea culturii în celelalte forme ale ei”, „Moldovei i se datoreşte cultura românească aşa cum este astăzi...” (Garabet Ibrăileanu, 1909).
Ca şi A.Russo sau V.Alecsandri, M.Eminescu „îşi dă seama de rolul cultural al Moldovei, de rolul ei de învăţătoare a românilor de pretutindeni”. M.Eminescu sublinia în articolulRepertoriul teatrului românesc „Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mare depărtare de şarlatanismul intelectual, de suficienţa şi corupţia centrului politic al ţării (Bucureşti), s-a făcut binefăcătoarea reacţiune în contra ignoranţei şi spiritului de neadevăr al academicienilor”.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea în România curentele mari ale literaturii și ale culturii, în general, au plecat aproape întotdeauna din Moldova ori de la moldoveni. Astfel, istoria politică şi socială, istoria limbii şi a literaturii sînt cultivate mai mult la moldoveni: M.Kogălniceanu, B.P.Haşdeu, A.D.Xenopol, A.Onciul, N.Iorga, R.Rosetti, A.Philippide, N.Densuşeanu etc. Moldova a dat României pe toți cei mai mari istorici, scriitori, muzicieni şi pictori.
Astfel, primii colectori ai poeziei populare şi primii teoreticieni ai curentului poporan (încă de la 1840) au apărut în Moldova, unde găsim pe cei mai mari folclorişti, pe S.F.Marian şi Tudor Pamfile.
De notat că „linia regală a poeziei româneşti vine de la Alecsandri, prin Eminescu, Bacovia, Labiş şi după asta venim noi. Toţi aceşti mari poeţi, toţi sînt moldavi – asta-i linia regală, pentru că nici ardelenii, nici muntenii nu au o tradiţie atît de impunătoare”. (Cezar Ivănescu, 2001).
Prin contribuția lor reprezentanții de vază ai cuturii moldovenești din epoca medievală și pînă la începutul secolului al XX-lea au conștientizat și realizat un scop bine hotărît: a feri limba şi literatura de deznaţionalizare.
În secolul al XX-lea situaţia culturii moldoveneşti dintre Prut şi Milcov a devenit una provincială: tăvălugul muntenizator-oltenizator a subminat pozițiile „placentei de aur a culturii moldovenești”, izvorîtă, statornicită şi răspîndită din Moldova, din dulcele tîrg al Eşului.
Cu toate acestea, cultură românească din secolul al XX-lea s-a cristalizat și s-a dezvoltat pe o temelie creată de moldoveni celebri - personalităţi marcante ale culturii din epocile precedente, în baza spiritualității moldovenești, cu participarea activă a moldovenilor numiți români. Acest lucru este evident dacă examinăm biografia marilor reprezentanți ai culturii românești din secolul al XX-lea. Mulți din ei sînt originari din Moldova, alții sînt de viță moldovenească, alții și-au cristalizat personalitatea în mediul spiritual moldovenesc. Este suficient să-i menţionăm pe Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Cesar Petrescu ...



De ce nu sîntem români?

1. Strămoșii noștri au fost un popor care în decurs de 8 mii de ani (începînd cu cultura Cucuteni-Tripolie) a viețuit în același areal: spațiul Carpato-Dunăreano-Nistrean. În cadrul acestui areal teritoriul populat se micșora, atunci cînd în vremuri de restriște strămoșii noștri se retrăgeau în păduri sau munți și revenea la limitele sale cînd pericolul trecea. Continuitatea de habitat a strămoșilor noștri pe teritoriul lor istoric este dovedită de cercetări istorice, antropologice, genetice și lingvistice.
2. Acest popor a stat la originea multor civilizații antice – de la cele orientale pînă la majoritatea celor europene, inclusiv greacă și romană.
3. Dacă ne referim la strămoşii moldovenilor care au trăit la începutul erei noi, aceștia au fost geto-dacii - locuitorii unui stat antic mare Dacia, care ocupa teritoriul de la Bug (Ucraina) pînă la frontierele Germaniei moderne. Dunărea era frontiera de sud a Daciei. Geto-dacii erau purtătorii culturii și limbii getice (tracice), care aparţine grupului limbilor protolatine (anterioare limbii latine).
4. În anul 106 Imperiul Roman a ocupat circa 20 % din teritoriul vechii Dacii, formînd provincia Dacia, pe care au fost nevoiți să o părăsească sub loviturile dacilor liberi în anul 271. Ca urmare a acestor evoluții în istoriografia românească și cea moldovenească au apărut teorii cu privire la romanizarea dacilor și ca urmare a originii romane a valahilor și moldovenilor. Menționăm faptul că adept al acestei teorii a fost și cronicarul moldovan Miron Costin, educat în Polonia catolică (latinizată), care a invocat în susținerea versiunii sale privind originea romană a moldovenilor, argumente care mai tîrziu au fost infirmate de cercetările arheologice. Prin romanizare se înțelege latinizarea, adică trecerea populației la limba latină (romană). Dar o asemenea tranziție nu a avut loc, deoarece locuitorii Daciei romane (încă pînă la includerea teritoriului ei în cadrul Imperiului Roman) vorbeau o limbă asemănătoare cu cea latină, avînd o cultură bogată și originală. Anume prin aceasta se explică faptul că limba moldovenească este apropiată de limbile așa-numitei grupe romanice.
5. Pe parcursul istoriei lor (cel puțin din secolul al XII-lea) moldovenii niciodată nu s-au autodenumit români, iar limba lor – română. Ei își numeau limba moldovenească, iar pe sine – moldoveni! Despre aceasta mărturisesc numeroase documente – letopisețele moldovenești (inclusiv opera lui Miron Costin, actele cancelariei domnești, documentele din arhivele altor state.
6. Românismul, în lipsa cunoștințelor despre adevărata lor origine, a apărut și s-a dezvoltat în mediul valahilor transilvăneni, teritoriul cărora intra în componența regatului Ungar. Această teorie, după cum a fost arătat mai sus este greșită, însă românismul i-a ajutat pe valahii transilvăneni să se autoconștientizeze ca națiune „nobilă” cu vechi rădăcini și în așa mod să se păstreze și să se salveze de asimilarea de către națiunile privilegiate ale regatului Ungar. Astfel, la o anumită etapă a dezvoltării valahilor transilvăneni, românismul a jucat un rol pozitiv.
7. Românismul a avut rolul său, la drept vorbind discutabil, în perioada unirii Principatelor la mijlocul secolului al XIX-lea. O parte a intelectualității moldovenești – scriitorii, politicienii, militarii cei mai activi, tineri, romantici, dar puțin experimentați au adoptat românismul ca stindard pentru unirea și salvarea, după cum credeau ei, a națiunii. Ca urmare a șmecheriei Bucureștiului și lipsei de experiență a „tinerilor” și romanticilor moldoveni au fost încălcate înțelegerile internaționale despre denumirea noului stat – „Principatele Unite a Moldovei și Valahiei”. Treptat limba și cultura moldovenească au fost „privatizate” de valahii mai numeroși sub o denumire comună – românești.
8. Astfel, românismul nu poate fi acceptat astăzi de moldoveni (și posibil de românii contemporani) din următoarele cauze:
• Noi nu sîntem urmașii Romei și avem puțin în comun cu populația Imperiului Roman, eterogenă din punct de vedere etnic și cultural. Strămoșii noștri, purtători ai unei bogate și pozitive culturi nu se puteau bucura de masacrele în masă a gladiatorilor stînd în tribunele „arenelor”, la fel cum nu puteau să împărtășească principiile fundamentale ale Romei – „dezbină și stăpînește”, „pîine și distracții”. Poporul și cultura noastră au nu 1900 de ani, cum încearcă să demonstreze majoritatea istoricilor români, ci mult mai mult.
• Sîntem un etnos – urmaș al vechilor popoare (omogen din punct de vedere antropologic, genetic și cultural), Carpato-Dunăreano-Nistrean în decurs de 8 mii de ani. Acest lucru este dovedit de cercetările istorice, arheologice, lingvistice și genetice contemporane.
• Conștiința originii străvechi s-a manifestat în faptul că fondatorii statului moldovenesc au adoptat în calitate de simboluri statale ale Moldovei nu vulturul roman, ci vechile simboluri ale strămoșilor noștri – capul zeului-taur de foc, culoarea roșie a steagului și oșteanul care învinge dragonul.
• Cunoașterea de către popor a istoriei sale adevărate, a denumirii etnosului fundamentată din punct de vedere istoric și cultural permit păstrarea continuității în dezvoltarea sa, fac inteligibile particularitățile sale, oferă posibilitatea de a păstra vechile simboluri și tradiții, memoria strămoșilor și a adevăraților eroi ai națiunii. Istoria adevărată explică originea limbii, culturii și tradițiilor poporului, formează un fundament viguros, sprijinindu-se pe care națiunea se poate dezvolta stabil. Cu cît mai profund sînt cercetate originile națiunii și istoria ei, cu atît mai explicit este prezentul și mai clar viitorul. Doar în această bază poate fi consolidat poporul pentru atingerea unui viitor mai bun al țării, inclusiv dezvoltarea plenară a minorităților naționale.
• Strămoșii noștri întotdeauna, pe parcursul întregii istorii a Moldovei și a moldovenilor s-au numit moldoveni iar limba lor – moldovenească. Deaceea noi nu sîntem români! Noi sîntem moldoveni! Așa își spuneau strămoșii noștri, așa ne vom numi noi și urmașii noștri!


Retrospectiva civilizaţiilor antice



Civilizaţiile lumii antice s-au constituit în diferite perioade istorice începînd cu mileniul al V-lea î.Hr. şi pînă la sfîrşitul mileniului I î.Hr. din punct de vedere geografic pot fi evidenţiate două mari regiuni în care diferite popoare au creat numeroase culturi: Orientul şi Europa.
Vechi civilizaţii s-au constituit în Orient într-un vast areal geografic ce se întindea de la regiunile mediteraneene pînă la Oceanul Pacific. Acest spaţiu este divizat convenţional în Orientul Apropiat (cuprinzînd Africa de nord-est, litoralul est-mediteranean, Asia Mică, Mesopotamia), Asia de Sud (cuprinzînd Peninsula Hindustan) şi Extremul Orient (China, Asia de sud-est, şi Japonia). Printre cele mai vechi civilizaţii ale Orientului Antic se remarcă cea egipteană, mesopotamiană, hitită – în Orientul Apropiat; civilizaţia Indului, civilizaţia arienilor – în Asia de Sud şi civilizaţia Chinei şi Japonia – în Extremul Orient.
În Europa civilizaţiile antice au luat naştere în regiunea Carpato-nistreano-pontică (civilizatia Cucuteni- Tripolie), în insulele Mării Egee (civilizaţia minoică), sudul Peninsulei Balcanice (civilizaţia miceniană şi elenă), în Peninsula Apenină (civilizaţiile etruscă şi romană).

Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri pînă în present

Istoria este singurul judecător imparţial, care pedepseşte cu asprime „pentru lecţiile neînsuşite”.
Astăzi, ca şi în 1852, rămîne de o actualitate stringentă constatarea lui M. Kogălniceanu: „Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este epoca noastră, în acest timp de haos, cînd oamenii publici, şi oamenii privaţi, bătrîni şi tineri ne-am văzut individualităţile sfîşiate şi iluziile ce erau mai plăcute, şterse. Într-un asemenea timp limanul de mîntuire, altarul de răzimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol, care ne mai poate spune viitorul”. Studierea, învăţarea istoriei Patriei, însuşirea învăţămintelor ei au fost şi vor rămîne condiţii ale educaţiei tinerii generaţii, afirmării unui popor, ale continuităţii unui stat. Desigur, problemele prezentului trebuie să le rezolve prezentul. Însă problemele nu apar din nimic. Multe din ele îşi au originea în necunoaşterea istoriei, originii limbii şi culturii, ignorarea simbolurilor naţionale, a propriilor eroi şi proslăvirea celor străini.
Istoria Moldovei este reflectată în operele marilor cronicari şi scriitori moldoveni din secolele XV-XVIII, precum şi în cronicile popoarelor vecine. În 1857 apare Istoria Moldovei de Manolaki Drăghici (în două volume) care reflectă 500 de ani din istoria ţării. De atunci şi pînă în zilele noastre istoria Moldovei este scrisă de cuceritori (din vest şi din est), exprimînd punctul lor de vedere.
Pauza a durat prea mult şi a venit timpul ca moldovenii, urmînd exemplul strămoşilor, singuri să-şi scrie istoria. Momentul a venit şi deoarece timp de 150 de ani au fost accumulate numeroase date istorice, arheologice, lingvistice care nu au fost accesibile marilor cronicari şi istorici din secolele XV-XIX. Acestea demonstrează continuitatea milenară din perspectivă istorică, arheologică, antropologică, lingvistică şi genetică, precum şi bogăţia şi originalitatea culturii, poporului ce locuieşte pe teritoriul Moldovei istorice şi Republicii Moldova contemporane.
În prezentările istorice da pe site-ul nostru vom porni de la realităţile statornicite pe parcursul a mai multor milenii în spaţiul carpato-nistrean, fixate în documente şi texte antice şi medievale, reflectate în istoriografia şi diplomatica moldovenească, comentate în lucrările autorilor moldoveni, constatările şi concluziile cărora au fost însumate de Nicolae Iorga: „În adevăr, totul e deosebit între cele două ţări - Moldova şi Ungrovlahia (Valahia, Muntenia) - care la început nici nu se ating”. La rîndul său, istoricul de notorietate europeană L.Boia confirmă hotărît, fară complexe, acest adevăr demult cunoscut: „pînă în secolul al XIX-lea (în realitate: pînă în veacul XX, dar şi mai tîrziu) moldovenii nu numai că au avut statul lor şi istoria lor distinctă, dar nici nu şi-au spus niciodată „români” ci moldoveni.
Cu toate acestea, ne vom strădui să prezentăm numai „ceea ce s-a întîmplat cu adevărat”, adică aşa cum s-a fixat în documente. În prezentările noastre vom folosi terminologia etnică, geografică, socială, etnopolitică numai aşa cum este fixată în documentele de epocă şi acceptată de majoritatea cercetătorilor: geto-daci, sarmaţi, vlahi, valahi, volohi; moldoveni, Terra Moldaviae, Земля Молдавская, uneori - Moldovlahia (de pildă, la Alexandru cel Bun, Petru şchiopul), Moldovania (la Ştefan cel Mare). Nu vom răspîndi asupra veacului al XIII-lea, asupra următorilor 600 de ani termini ticluiţi din interese politice pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Aşadar, urmează o „istorie numai a Moldovei”. Aşa cum a fost, aşa cum este.
U cilju što boljeg razumevanja i razvoja budućih projekata, Matica Vlaha smatra da se Vlasi opredeljeni za vlastiti jezik kao osnovu vlastitih projekata i na temelju odabira kvalitetnih ljudskih resursa, potpomognutih organizacijama I strukturama koje iz našeg regiona I šire društvene I strane javnosti, žele da priteknu u pomoć upravo toj idejnoj Platformi vlašle nacionalne zajednice.

Srdačan pozdrav:
Časlav Radukanović, sr